El...

Viaţa începe primăvara,vara reprezentând cele mai frumoase clipe toamna momentele de aur stingându-se uşor ca  iarna să găsim numai ruinele sufletului, numai regrete.

Copacii goi îmi arată calea spre căldură, cu crengile lor nude dar în zadar, cerul este plin de nori şi acesta este doar începutul unui anotimp sumbru unde misterele pădurii ce erau odinioară bine ascunse în frunzişul verde acum nu mai sunt. Vântul încă mai curată şoseaua împrăștiind şi risipind covorul arămiu al toamnei. Dar poate prea devreme cade alene primul fulg de nea.

          Îngheţasem, înţepenind de ceva vreme pe o bancă aşteptând nu ştiu ce de nu ştiu unde. Cristalele de gheaţă îmi invadau părul dar nu îmi păsa mă uitam ca un manechin  din vitrină în vid gândindu-mă la un loc unde plouă soare . În sufletul meu era ca într-o peşteră de munte, frig ,întuneric, şi pustiu. Parcă doar un strigăt fantomatic mă mai punea cu picioarele pe pământ din când în când , dar ca hipnotizată reintram în transă. Stau absentă blocată într-o perioadă în care nici tu nu mă mai găseşti ...nu mă mai înţelegi şi cu siguranţă nici eu… e complicat şi totuşi atât de simplu dacă stai bine şi te gândeşti... e simplu stau de o eternitate pe banca vieţii aşteptând răspunsul care nu se grăbeşte să apară... cu lacrimi de sânge pătând albul imaculat ce mă înconjoară încerc să îmi amintesc "ultimul apus de soare" din inima mea şi a ta dar printre atâtea vorbe grele şi atâta minciună cine îşi mai aminteşte trandafirii potecii crăpate? Noi, ne amintim doar că la final ne-am înţepat în spinul trandafirului iar durerea a fost infernală pentru amândoi şi probabil flăcările iadului ar fi fost mai cruţătoare decât această durere ce nu mai are ce sfărâma de mult din inima mea ....

          Mi-ai furat cuvintele, mi-ai furat liniştea şi mi-ai dăruit lacrima, o lacrimă de fericire care a înţepenit pe obrazul meu cu timpul... Închid ochii încercând să trec poarta către trecut, mirosul tău de portocală mă inundă... îmi este dor..!Ireal muzica divină care mi-ai dăruit-o ,este balsamul sufletului pianul şi noi... doi străini unici ,ne contopeam în întregime. Îmi plimbam degetele prin catifea neagra şoptindu-ţi la ureche cât de mult te iubesc… dar acum te caut prin mulţime agitată şi nu te găsesc... iar zâmbetul meu e încă de atunci în palmă la tine. Mă ţineai ca pe suflet numai lângă inima ta pentru a-mi oferii frumuseţea fiecărui răsărit şi apus .

 Deschid ochii, nu mai eram singură în bătaia fulgilor de nea, divinitatea întruchipată îmi ţinea de urât cerându-mi un foc în scurt timp intoxicând tot mirosul proaspăt de zăpadă cu nicotină. Îmi povestea cartea lui preferată "De Veghe în Lanul de Secară" stăteam îl ascultam şi mă îmbătam cu parfumul lui realizând că uneori a-mi cere iertare chiar şi în genunchi nu e îndeajuns pentru a vindeca şanţurile adânci pe care le-am provocat pe şoseaua pavată a inimi lui ...A ierta totuşi e simplu dar a da uitării şi a trece peste e cel mai greu. Şi totuşi o ultimă încercare nu poate fi letală dar când sa deschis gura mea vânătă de frig gasul mi-a fost tăiat m-am aruncat în braţele lui udându-i geaca cu picături de apa iar el îmi săruta fruntea potolindu-mă. Voiam ca razele soarelui să răsară iar călduros mângâind doua umbre îmbrățișate strâns...