Viaţa începe
primăvara,vara reprezentând cele mai frumoase clipe toamna momentele de aur
stingându-se uşor ca iarna să găsim numai ruinele sufletului, numai
regrete.
Copacii goi îmi arată calea spre
căldură, cu crengile lor nude dar în zadar, cerul este plin de nori şi acesta
este doar începutul unui anotimp sumbru unde misterele pădurii ce erau
odinioară bine ascunse în frunzişul verde acum nu mai sunt. Vântul încă mai
curată şoseaua împrăștiind şi risipind covorul arămiu al toamnei. Dar poate
prea devreme cade alene primul fulg de nea.
Îngheţasem, înţepenind de ceva vreme pe o bancă aşteptând nu ştiu ce de nu ştiu
unde. Cristalele de gheaţă îmi invadau părul dar nu îmi păsa mă uitam ca un
manechin din vitrină în vid gândindu-mă la un loc unde plouă soare . În
sufletul meu era ca într-o peşteră de munte, frig ,întuneric, şi pustiu. Parcă
doar un strigăt fantomatic mă mai punea cu picioarele pe pământ din când în
când , dar ca hipnotizată reintram în transă. Stau absentă blocată într-o
perioadă în care nici tu nu mă mai găseşti ...nu mă mai înţelegi şi cu
siguranţă nici eu… e complicat şi totuşi atât de simplu dacă stai bine şi te
gândeşti... e simplu stau de o eternitate pe banca vieţii aşteptând răspunsul
care nu se grăbeşte să apară... cu lacrimi de sânge pătând albul imaculat ce mă
înconjoară încerc să îmi amintesc "ultimul apus de soare" din inima
mea şi a ta dar printre atâtea vorbe grele şi atâta minciună cine îşi mai
aminteşte trandafirii potecii crăpate? Noi, ne amintim doar că la final ne-am
înţepat în spinul trandafirului iar durerea a fost infernală pentru amândoi şi
probabil flăcările iadului ar fi fost mai cruţătoare decât această durere ce nu
mai are ce sfărâma de mult din inima mea ....
Mi-ai furat cuvintele, mi-ai furat liniştea şi mi-ai dăruit lacrima, o lacrimă
de fericire care a înţepenit pe obrazul meu cu timpul... Închid ochii încercând
să trec poarta către trecut, mirosul tău de portocală mă inundă... îmi
este dor..!Ireal muzica divină care mi-ai dăruit-o ,este balsamul sufletului
pianul şi noi... doi străini unici ,ne contopeam în întregime. Îmi plimbam
degetele prin catifea neagra şoptindu-ţi la ureche cât de mult te iubesc… dar
acum te caut prin mulţime agitată şi nu te găsesc... iar zâmbetul meu e încă de
atunci în palmă la tine. Mă ţineai ca pe suflet numai lângă inima ta pentru
a-mi oferii frumuseţea fiecărui răsărit şi apus .
Deschid
ochii, nu mai eram singură în bătaia fulgilor de nea, divinitatea întruchipată
îmi ţinea de urât cerându-mi un foc în scurt timp intoxicând tot mirosul
proaspăt de zăpadă cu nicotină. Îmi povestea cartea lui preferată "De
Veghe în Lanul de Secară" stăteam îl ascultam şi mă îmbătam cu parfumul
lui realizând că uneori a-mi cere iertare chiar şi în genunchi nu e îndeajuns
pentru a vindeca şanţurile adânci pe care le-am provocat pe şoseaua pavată a
inimi lui ...A ierta totuşi e simplu dar a da uitării şi a trece peste e cel
mai greu. Şi totuşi o ultimă încercare nu poate fi letală dar când sa deschis
gura mea vânătă de frig gasul mi-a fost tăiat m-am aruncat în braţele lui
udându-i geaca cu picături de apa iar el îmi săruta fruntea potolindu-mă. Voiam
ca razele soarelui să răsară iar călduros mângâind doua umbre îmbrățișate
strâns...